ProSport a făcut o vizită la Ovidiu la sfârșitul săptămânii trecute, înaintea meciului cu Poli Iași, iar în capul listei de obiective a fost trecut interviul cu Gabriel Iancu. Atacantul care a renăscut în acest start de campionat – șapte goluri în opt meciuri de Liga I jucate și două în două meciuri contra celor de la Gent – are discursul unui tip reformat.
Față în față cu un reporter care l-a intervievat și când avea 18 ani și făcea furori tot în tricoul Viitorului, dar și cât a jucat la Steaua, Iancu și-a deschis sufletul și a rezultat un dialog-spovedanie care le-ar putea servi drept materie de studiu multor dintre juniorii care cred că talentul este garanția unei cariere îmbelșugate. În stilul său frontal care l-a consacrat atât pe teren, cât și în afara lui, Iancu ne atrage atenția prin discursul echilibrat și trece prin mai toate etapele carierei sale și povestește lecțiile pe care le-a învățat într-o carieră demnă de un jucător aflat în pragul retragerii. Pentru el, la cei 25 de ani, timp mai este destul.
ProSport: Salut, Gabi! Ai început campionatul ăsta cum puțini se așteptau. Cum te simți? Neașteptat. Sunt fericit, am o senzație bună, dar nu vreau să schimb ceva. Să mă cred mai mult decât sunt sau să mă cred prea bun. Mi-a mers bine până acum așa și mi-am dat seama că acum asta e calea. Și vreau să zic că ok, dau interviu pentru că am dat șapte goluri, dar au trecut nouă meciuri deocamdată. Poate n-o să mai dau niciun gol, Doamne ferește! Vreau să zic că sunt bun după toate meciurile, la final. Să trag linie și să pot spune că am făcut un sezon bun, nu nouă meciuri.
Cred că înțeleg sentimentul. Înainte cum erai după o perioadă ca asta? Mă credeam zeu. Și acum îmi place să mă uit pe Youtube după ce dau un gol, dar după trei zile mă opresc. Mă concentrez la următorul meci.
Hai să o luăm cu începuturile. Ai ajuns la Steaua, clubul al cărui fan ai fost de mic, acolo unde unchiul tău voia să te vadă. Ai dat niște goluri importante. Ce te-a scos de pe trasa ideală? Nu știu. În primul rând, cred că e singurul sentiment al meu de părere de rău. Mi-aș fi dorit să fiu la Steaua cum simțeam eu ca suporter, cum îl aclamam eu pe Boștină, de exemplu, sau pe Dică. Mă gândeam că atunci când o să fiu eu la Steaua, o să ridic eu lumea în picioare. Ăsta e încă visul meu, sincer. Când o să fiu la o echipă, toată lumea să mă iubească. Adică dacă mai greșesc o pasă, că mai sunt și eu om, să nu mă fluiere. Știi filmul ăla, cu Maximus, Gladiatorul?
Gladiatorul? Da… Când îi spune ăla la un moment dat: «Ca să câștigi lumea, trebuie să câștigi Colosseum-ul» sau ceva de genul. Ăsta e singurul meu regret, că n-a fost cum mi-am închipuit eu. Și a durat ceva până să îmi dau seama că nu s-a sfârșit totul pentru că nu mi-a reușit acolo. Dacă eram mai atent un pic… Că a fost vina și din partea mea, dar, cred eu, și din partea lor. În primul rând din partea mea. Sunt sigur că și în alt loc pot să fac ce puteam să fac la Steaua. Încă am 25 de ani, nu sunt terminat.
VIDEO cu secvența la care se referă:
În presa vremii s-a scris că ai plecat de la Steaua din cauza unui conflict cu Rădoi. Ce s-a întâmplat atunci cu el? Nimic cu domnul Rădoi, chiar nimic cu el.
S-a spus atunci că i-ai fi răspuns într-un fel… Nu, am dat într-o minge. Dar asta după ce multe meciuri nu am fost în lot, nu am mai jucat deloc aproape și nu mi se mai întâmplase asta până atunci. Dar, din ce știu eu, când a venit dânsul mi-a spus că am fost pe lista de transferuri, să mă dea afară, și mi-a zis că se bazează pe mine și s-a bazat. M-a băgat titular și cu Rosenborg, și în Supercupă. Am jucat. Și după aia, probabil și din vina mea, dar nu cred… Pentru că momentul acela era deja la final și, oricum, nu mai conta ce făcea eu. Pentru că gândul era să mă dea afară. Cei de sus…
Te referi la patron sau la altcineva? Cred că de acolo, da…
Ați avut vreo discuție sau ceva de genul ăsta? Nu, niciodată, eu n-am discutat cu dânsul. Nu vorbeam deloc.
Să revenim la incidentul cu Rădoi. Ce s-a întâmplat? Da, ultimul meu antrenament. Era înainte de meciul cu Viitorul, când a dat Stanciu gol din lovitură liberă pe National Arena. Am tras la poartă de nervi, peste poartă de fapt, și mi-a zis să ies din antrenament pentru că am dat așa la poartă. Nu mai țin minte exact, dar nu a fost ceva foarte grav. Se impunea o amendă în cazurile astea sau chiar o alergare. M-am dus la vestiare și mi-am dat seama că din momentul ăla nu o să mai prind echipa, așa că mi-am sunat agentul. Era și ultima zi de transferuri, d-aia am plecat așa. Că era foarte puțin timp, mai erau 24 de ore, și rămâneam și făceam ce-a făcut Nilă (n.r. – Mihai Costea), alergam un an singur în parc.
Cum a fost relația ta cu Nicu Stanciu? A părut din exterior că vă influențați unul pe celalalt și că nu v-ați putut atinge potențialul… Nu era atunci la Steaua cum e acum la FCSB, care are șase tineri talentați. Noi erai doar doi. Sunt sigur că puteam juca pe posturi diferite ca să jucăm împreună, în același timp. Ok, nu meci de meci, că eram foarte tineri, dar eu cu el cred că am jucat doar trei meciuri titular: cu Chelsea, meciul cu Viitorul, când jucau ei acasă la Chiajna, și încă un meci. În general ne folosea pe același post…
Și nu aveați loc unul de altul practic? Da, cumva. S-a creat o competiție d-asta între noi, cum e cu Ronaldo și Messi, dar eu nevrând. Noi nu voiam. Gândiți-vă că eu stăteam cu el în cameră și dacă scria „Iancu a jucat senzațional, Stanciu a jucat prost”, mi-era rușine să-i zic și «Salut!», deși dormeam în același pat. Nu puteam să citesc ziarul și să văd cum mă laudă pe mine și pe el… Și sunt sigur că nici lui nu-i convenea. Am spus o dată asta, că pot să spună că sunt bun sau nu sunt bun, dar să nu creeze această concurență, pentru că e de la mine din echipă. Dacă mă comparau cu Rotariu, de exemplu, îmi plăcea și mie.
Să trecem peste Steaua și să ajungem la momentul revenirii tale la Viitorul. Multă lume spera ca domnul Hagi să te aducă pe drumul cel bun. Ai fost decisiv în câștigarea campionatului, dar ceva s-a întâmplat în vara aia. Ce anume? Nu cred că eram pregătit mental. Venisem din Turcia unde, ok, era liga a doua, dar aveam un salariu mare. Și am venit înapoi, simțeam că mi se cuvine totul. Nu mi-am dat seama în momentul ăla, nu eram atât de matur. Am avut și perioada asta mai rebelă, în care nu prea mai ascultam de cineva. Credeam că așa cum zic eu, așa este. Am și problema asta cu nervii, spuneam două, trei prostii și o lăsam așa. Acum, dacă spun o prostie, încerc să-mi cer scuze imediat. Și nu mai zic atâtea, încerc să mă gândesc și eu puțin.
Adică nu te mai domină orgoliul? Da, da… Toată lumea zice că sunt arogant, că nu știu ce. Dar doar pentru că mă enervam pe moment. După aia îmi părea rău, dar nu mai ziceam că îmi pare rău.
Poate fi numit teribilismul vârstei? Nu. Că dacă spui așa înseamnă că poate fi aplicat la orice tânăr. Sunt unii care sunt mai liniștiți sau știu ce au de făcut. Nu știu cum s-o numesc… Așa m-a lovit pe mine perioada aceea. Știi care e faza? Nu știam să gândesc pentru perioada care o să vină. Adică nu mă gândeam când aveam 18 ani la cum voi fi eu sau ce îmi va trebui la 25 de ani. Sau dacă gândeam, era doar pe moment. Nu mă gândeam că, dacă o să fac niște prostii, la 25 de ani n-o să mai fiu. Nu-mi dădeam seama. Alții sunt cu capul pe umeri de mai devreme și-și dau seama ce au de făcut. Acum, știu și eu. Dar dacă nu ești așa când ești mai mic sau nu te sfătuiește cineva sau, mă rog, nu-i lași să te sfătuiască, că pe mine avea cine să mă sfătuiască, dar nu-i lăsam, credeam că sunt mai șmecher, mai bun…
Ce ți-a spus domnul Hagi când ți-ai încheiat a doua aventură la Viitorul? Am fost un pic supărat, dar, tot așa, nu am gândit în ansamblu, nu mă gândeam că dacă în următorul an voi munci mai mult, pe antrenor îl poți face prin jocul tău și prin caracter să te bage. M-am gândit să plec, dar nu m-am certat cu dânsul. Dânsul m-a lăsat. După aia mi-am dat seama că am greșit, după ce am plecat. Dar încă nu eram bine la cap. După aceea mi-am revenit.
Cum s-a întâmplat „minunea”? Mi-am revenit când am început să nu mai joc deloc.
Ți-ai dat seama cât de mult îți lipsește fotbalul… Da, da! Mă uitam și vedeam că sunt jucători care joacă nouă luni bine și pleacă afară și mă gândeam «Eu cum n-am putut? Eu puteam sigur». Și mă gândeam la mine la 30 de ani. Iar apoi am tras. Am fost ajutat și de domnul Alexa, că m-a băgat să joc meci de meci…
Eu știu că ai fost ajutat și de altcineva, de medic. Medicul care a fost la Viitorul înainte și sezonul trecut a fost la Călărași… (Râde) Da, da… Eram la un antrenament și i-am spus doctorului: .
Și apoi? Am jucat acolo, la Călărași, iar domnul Hagi a avut ochi pentru mine, din nou mi-a dat o mână de ajutor. Când am văzut că mă sună domnul Anghel (n.r. – Cătălin Anghel, antrenorul principal al Viitorului), i-am zis direct că vin. Știam că vrea să mă întrebe dacă îmi doresc și mi-am dorit din tot sufletul. De data asta am venit deschis de tot. Nici nu m-am uitat la contract. Nu mă mai interesa nimic. Am zis stai să joc, joc în play-off sigur, poate câștigăm cupă, campionat, că ne batem sigur la ceva. Poate n-o spunem noi, dar te gândești. Dacă te vezi acolo în față, tot te gândești…
Mai ales cineva cu încrederea ta… Da. Mă gândesc, îmi place să câștig. Timpul ăla în care nu jucam, când stăteam acasă și mă uitam la alții cum joacă, atunci mi-am dat seama. Bine că s-a întâmplat în timp util, cât încă mai pot să mă redresez. La Călărași a fost o perioadă de revenire. Doar ce-mi revenisem la joc. Nu mai jucasem meciuri de 90 de minute de hă-hăăă!, nici nu mai știu când. Și toate! Perioada aia a fost foarte bună și foarte benefică pentru mine.
Dat fiincă ai lucrat așa bine cu Alexa, nu s-a pus problema să te ia după el și la Astra? Oricum, deja primisem apelul de la Viitorul și până când s-au concretizat lucrurile între dânsul și Astra… Și, fără să jignesc pe nimeni, oricum aș fi ales să vin aici.
Cum te-ai simțit să vii a treia oară la Viitorul? E număr magic… M-am simțit relaxat în primul rând. Nu am fost deloc încordat. A fost ca și când te duci în vacanță, undeva, și apoi te întorci acasă, la București. M-am simțit așa, ca între prieteni, cu toți oamenii pe care-i cunoșteam, toți copiii ăștia care erau foarte mici când am fost eu prima oară au crescut.
La cine te referi? Ciobanu, deși pe el l-am prins și acum doi ani, Casap. Ei erau mici atunci. De fapt, cand eram noi mici, ei erau foarte mici. Eram fericit că vin, fericită și soția mea, și familia. Mama mai ales.
Nici nu știam că ești însurat. De când? Păi sunt de câteva zile, de pe 11.
Serios? Da
Casă de piatră! Mersi!
Deci să înțeleg că și ea a influențat cumva… Mai mult! Pentru că s-a mutat cu mine de când eram la Călărași.
Ai văzut că acum este la modă să apelezi la serviciile unui mental coach, așa cum fac de exemplu Coman, Nedelcu și alții. Stanciu, în schimb, zicea că mental coach-ul lui e soția. Te-ai gândit la așa ceva? Nu mă pot pune în pielea lor. Nu știu ce face Coman. Dar nu cred că îmi trebuie atât timp cât simt că sunt anumite persoane care îmi dau putere. Chiar și singur, îmi mai pun o melodie. Când mai fac rele acum, în meciuri mă refer, încerc să mă gândesc puțin și apoi să îmi șterg din memorie. Pentru că dacă pun prea multă presiune singur și mă gândesc că am greșit, am făcut, prind frica. Și, după părerea mea, trebuie să treci peste frică.
Domnul Hagi ți-a zis ceva când ai venit în vară? Nu, doar «Bună ziua!». Mi-a spus că am slăbit, că îi place cum arăt. Am simțit încrederea pe care o avea în mine. La un moment dat, avea mai multă încredere în mine decât aveam eu. Când l-am văzut așa, am prins și eu foarte multă încredere.
„Nu îmi mai pun melodii care să mă motiveze. Acum pun ce-mi place în momentul respectiv. Înainte, îmi puneam aceeași melodie și mă gândeam că doar melodia aia mă face să joc bine. Și nu mai vreau să mă gândesc așa. Așa, acum stau și mă relaxez pe muzica mea” – Gabi Iancu, atacant Viitorul
Ce obiective ai pentru sezonul acesta cu Viitorul? Păi la club, primul obiectiv e să intrăm în play-off. E foarte important! Și dacă vom fi acolo, eu vreau să câștigăm un trofeu anul ăsta. Cred că toți ne dorim. Chiar și două, de ce nu? Dar aș vrea măcar un trofeu pentru că simt că putem. Dacă am juca așa cum am jucat meciul cu Mediaș, cu Dinamo, te gândești. Trebuie să câștigi ceva. Trebuie să fii fraier, îți tragi singur preșul dacă gândești așa și nu mai ajungi nicăieri.
Dar la nivel personal? Personal, îmi doresc să continui așa. Nu am nimic în cap, gen să fiu golgheter sau altceva. Ok, fiecare om trebuie să își pună un target și să îl atingă. Acum, la cum am început, îmi doresc să mai marchez măcar tot atâtea goluri, dar în primul rând vreau să joc cât mai multe meciuri 90 de minute, să simt că se bazează lumea pe mine, asta-mi dă și mie încredere și mă simt mai puternic. La transfer nu mă gândesc, de-abia ce am venit. Sunt foarte liniștit în momentul ăsta. În rest? Mă gândesc să joc toate meciurile, să le joc bine, să ajut echipa să ajungă în play-off. Mă gândesc la asta mai mult decât la planul personal. Automat, dacă ajungem în play-off și joc toate meciurile, și jocul meu va fi bun. Sunt sigur că vine ceva, n-are cum să nu vină. Aș vrea să dau mai multe pase de gol. La antrenament dau mult mai multe. Dar la meci îmi vine doar să șutez. Ce pot să fac? Dacă îmi vin pase bune la meci, trebuie să dau la poartă. (Râde)
Pentru final, fă-mi, te rog, o analiză a rivalelor. CFR, Craiova, FCSB… CFR e cea mai puternică. Sunt puternici și fizic, stau bine și în teren și au multe posibilități de a schimba jucătorii. Și sunt la fel de puternici, indiferent cine intră. Lot șmecher, bun de tot. Și în atac sunt buni, îmi place cum joacă. Pe cei de la FCSB nici nu prea pot să îi analizez în momentul ăsta pentru că sunt pe revenire. Sunt sigur că o să-și revină. Au avut o perioadă proastă, dar se mai întâmplă. Au fost și alte echipe mari care au mai avut momente proaste. Și Real, și Barca. Nu știu dacă chiar în halul ăsta, dar sunt sigur că au avut momente mai grele. FCSB are jucători foarte buni, au fost și accidentați. Erau vreo zece accidentați și primul unsprezece pe care-l alinia mi se părea bun. Și aveau zece inși accidentați, majoritatea titulari. Sunt o echipă care se bate la campionat. Craiova cred că o să-și schimbe fața cu domnul Pițurcă. Știu că se va schimba ceva, dar nu îmi dau seama cum. Te pot surprinde momentan. Și Mediașul mi se pare că are un lot foarte bun. Cu jucători în atac foarte, foarte buni. Chiar buni!
Cardoso? Da, mi se pare foarte bun. Chiar ziceam că nu știu cum joacă la noi, cum a ajuns în Liga 1. Mi se pare de nivel mare.
Da, cel puțin faza aia cu Viitorul, am revăzut-o de 40 de ori… Mai faci d-astea, dar mai ales la antrenament. Mai greu la meci, că mai ai și puține emoții. Dar hai să zici că alea trec. Acum îmi merge bine și la meci, dar înainte, de multe ori mă antrenam foarte bine, dar la meci nu jucam așa.
Poate că la antrenament te simțeai liber? Mamăăă, și ce făceam! Uite, acum mă simt mult mai liniștit. Contează foarte mult să intri bine în meci, să dau o pasă bună, chiar și redublată. Aici lumea nu mă înjură. Eu am și un defect că ascult prea mult ce îmi zice lumea din tribună. Imediat aud. Și mă concentrez la ăla, care mi-a strigat ceva. Asta dacă-mi zice ceva urât. Și apoi nu mai sunt în ale mele.
Gabi, cam asta a fost. Îți mulțumim pentru timp și pentru deschidere și sperăm s-o ții tot așa. Fotbalul românesc are nevoie de oameni ca tine! Vă mulțumesc și eu și să știți că o să fac tot ce pot.
Mitul pozei de pe transfermarkt: „Nu eram foarte gras, dar mi-a zis cineva că dacă-mi pun un șort, zici că sunt bucătar”
În dorința de a fi cât mai bine informat pentru întâlnirea cu Gabi Iancu, reporterul ProSport a ajuns inevitabil și pe site-ul transfermarkt.com. Acolo, în dreptul atacantului de la Viitorul, stă o poză de pe vremea când juca în Turcia, la Karabukspor. Șocant este că ai fi tentat să spui că acea poză nu este a unui sportiv de performanță, cel puțin nu a unui fotbalist, dar Iancu spune că nu era chiar mult peste limită. „Nu eram foarte gras acolo. Îți spun că la Voluntari aveam 89 de kilograme, iar acum am 81. La turci, acolo, aveam 84,5, deci aveam câteva kilograme în plus. Dar aveam barba foarte mare și părul foarte mare. Nu știu cum să fac s-o schimb. Trebuie s-o schimbe neapărat, că dacă se uită cineva zice «Cine e, mă, ăsta?!». Nu mai știu cine mi-a zis că a auzit un comentariu: «Dacă-i pui și-un șorț alb, zici că e bucătar». Și eu chiar știu să gătesc. Paste și vită. Pun vita pe grătar…”, încheie Iancu, salivând efectiv cu gândul la fripturile pe care se laudă că le face ca un adevărat profesionist.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER